De m-aş putea întoarce din nou la casa fără ciori
S-o văd măcar o dată,
Copilăria mea, acolo, în fiecare colţisor
Vântul bate, iar colţurile se crapă.
De-aş putea veni din nou la livada fără soţ,
Măcar să zburd o clipă şi-apoi,
Să se ducă totul, cu vântul odată
Să nu mai aducă nimic înapoi.
Ca uite, bradul cel vechi stă paznic semeţ,
În poarta graniţei copilăriei mele.
De acolo, de sus vedeam turla bisericii, în apus
Acum, pentru mine, numai copilăria-mi apune.
De ce suntem lăsaţi pradă timpului dezordonat,
Că frunze-n bătaia vântului,
Ca firmituri în calea apelor
Derizorii celule de molecule de melancolie.
Sângele simt cum mi se-ncheagă încet
Negru-mi mai curge prin vene,
Ţâşneşte din inima-mi compusă din pene
Scrisă pe fiecare e durerea mea.
E greu, aşa e timpul, ne-ngenuncheaza aşteptând
Să dăm socoteală-tot ce-am făcut.
Am făcut pentru că aşa am făcut,
Nu mai facem pentru că am făcut-ceva rău, ceva bun.
O clipă aş vrea timpul să mă lase
Să se oprească din iminenta-i contorsionare,
Să mă lase-n pace, iadul să-l închidă
Să mă lase-viaţa să mi-o călăuzească.
Milenii, decenii vor străbate satul copilăriei mele
Lăsând în urmă calea pentru altele
Iar eu, omul, poetul voi rămâne un simplu cuvânt,
Simplă cerneală pe o foaie...
