Din nou la casa fara ciori

De m-aş putea întoarce din nou la casa fără ciori

S-o văd măcar o dată,

Copilăria mea, acolo, în fiecare colţisor

Vântul bate, iar colţurile se crapă.

De-aş putea veni din nou la livada fără soţ,

Măcar să zburd o clipă şi-apoi,

Să se ducă totul, cu vântul odată

Să nu mai aducă nimic înapoi.

Ca uite, bradul cel vechi stă paznic semeţ,

În poarta graniţei copilăriei mele.

De acolo, de sus vedeam turla bisericii, în apus

Acum, pentru mine, numai copilăria-mi apune.

De ce suntem lăsaţi pradă timpului dezordonat,

Că frunze-n bătaia vântului,

Ca firmituri în calea apelor

Derizorii celule de molecule de melancolie.

Sângele simt cum mi se-ncheagă încet

Negru-mi mai curge prin vene,

Ţâşneşte din inima-mi compusă din pene

Scrisă pe fiecare e durerea mea.

E greu, aşa e timpul, ne-ngenuncheaza aşteptând

Să dăm socoteală-tot ce-am făcut.

Am făcut pentru că aşa am făcut,

Nu mai facem pentru că am făcut-ceva rău, ceva bun.

O clipă aş vrea timpul să mă lase

Să se oprească din iminenta-i contorsionare,

Să mă lase-n pace, iadul să-l închidă

Să mă lase-viaţa să mi-o călăuzească.

Milenii, decenii vor străbate satul copilăriei mele

Lăsând în urmă calea pentru altele

Iar eu, omul, poetul voi rămâne un simplu cuvânt,

Simplă cerneală pe o foaie...